Taina Sfintei Spovedanii

Spovedania sau mărturisirea păcatelor în fața preotului constituie partea principală a Tainei Pocăinţei, taină prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. Este deci ca un al doilea botez, cum a şi fost numită, adică taina curăţirii de păcatele personale şi a refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă sau slăbită temporar prin păcat. Locul apei curăţitoare a botezului îl ţin aici lacrimile pocăinţei pentru păcatele săvârşite.

Taina pocăinţei are patru faze sau momente distincte:
a) Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite
b) Spovedania sau mărturisirea păcatelor către duhovnic
c) Îndeplinirea canonului de pocăinţă (epitimia sau certarea) dat de duhovnic
d) Dezlegarea sau iertarea păcatelor, pe care o dă Sfântul Duh, prin duhovnic.

Dintre aceste faze sau trepte, cea dintâi e de ordin psihologic, lăuntric, iar celelalte sunt acte rituale (liturgice), care fac parte din rânduiala mărturisirii. Ultimele două (îndeplinirea epitimiei şi dezlegarea de păcate) se pot inversa ca ordine. În principiu, dezlegarea ar trebui dată numai după îndeplinirea canonului, aşa cum se şi proceda, de fapt, odinioară; în practică însă, ea se dă astăzi îndată după spovedanie, rămânând ca fiecare penitent în parte să-şi îndeplinească epitimia în timp, adică fie înainte, fie după împărtăşire.

Odinioară, şi anume prin secolele III-VI, atât mărturisirea păcatelor mai grave, cât şi penitenţa se făceau în public. Administrarea Tainei Pocăinţei era mult mai riguroasă şi mai complicată decât astăzi, fiind strict reglementată prin disciplina penitenţială, care-i separa pe păcătoşi (cei supuşi penitenţei) de credincioşii fără păcate, obligându-i să rămână în pronaosul bisericii (uneori în pridvor ori afară din biserică) şi luându-le dreptul de a aduce daruri la biserică, de a participa la Liturghia credincioşilor şi de a se împărtăşi. Din pricina scandalurilor la care dădea loc adesea mărturisirea publică, ea a fost cu timpul părăsită şi a rămas în practică numai mărturisirea individuală şi secretă, obişnuită astăzi.

De fapt, în practica vieţii religioase a majorităţii credincioşilor noştri, spovedania este astăzi strâns legată de împărtăşire, pentru că de regulă împărtăşirea fără spovedanie nu se poate face, iar cei ce se spovedesc o fac de cele mai multe ori cu scopul de a se împărtăşi.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 310-311)